Scurt istoric Imprimare

     Comuna Zemeş este aşezată în N-V judeţului Bacău, pe cursul superior al râului Tazlăul Sărat.
     Se compune din satele Zemeş şi Bolătău.
     Satul Zemeş, reşedinţa comunei Zemeş, poartă acest nume din 1968. Anterior, satul era cunoscut sub numele de Tazlăul Sărat sau Tazlăul de Sus.
     Localitatea s-a format pe valea râului Tazlăul Sărat, de la care a primit numele.
     Cele mai vechi documente istorice, din evul mediu, despre localitatea Tazlăul Sărat, se referă la activitatea bisericească ortodoxă, la prezenţa aurului negru şi la danii de pământ.
     Nu suntem încă în posesia unui document cu privire la vechimea satului. Până la apariţia colecţiei Documenta Romaniae Historica (D.R.H., 3 volume), toţi istoricii au considerat anul 1399 anul încetării existenţei unei aşezări monahale de călugăriţe pe Tazlăul Sărat. Toponimele păstrate în comuna Zemeş, ca: Muntele Chilii (Arsa Ariniş), Muntele Trei Chilii (Stirigoi), Valea Clopotului (Tazlăul Sărat), satul Chilii, Dealul Chilia, Muntele Ghedeon (la Est există locuinţa Gabor din satul Bolătău), Pârâul Popii (Canuş), Poiana Schit/Schitişor, Mănăstirea Schitişor, ne-ar îndreptăţi să credem că mănăstirea călugăriţelor de care se aminteşte în documentele de mai sus, a fost în zona noastră, a râului Tazlăul Sărat. Dar, o dată cu apariţia colecţiei D.R.H., autorii fixează satul Poiana Călugăriţei lângă Măgireşti. Ioachim Mareş Vasluianul, localizează aşezarea monahală Poiana Călugăriţei, pe malul pârâiaşului Ruja – afluent al Tazlăului Sărat, în satul Măgireşti, în zona actualei biserici a satului Măgireşti. Nu există probe arheologice de la aşezarea monahală, dar autorul consideră că este convingător faptul că în tradiţia satului Măgireşti s-a păstrat toponimul Poiana Călugăriţei. Viitoarele cercetări pe baza documentelor istorice, a probelor arheologice, vor elucida, probabil, subiectul în discuţie.
     Documentul din 09.10.1424, din vremea domnitorului Alexandru cel Bun, evidenţiază că a dat „acestor adevărate slugi ale noastre, Toader şi Lie, loc pe Tazlău, la Obârşia Frumoasei, unde iese din pădure [...] ca să-şi pună şi să-şi aşeze mănăstire ... ”. Putem deci considera documentul din anul 1424, ca act de naştere, de întemeiere, de ctitorie a unui locaş religios, al mănăstirii Tazlăul, alta decât cea a lui Ştefan cel Mare de la Tazlăul Mare pentru că Mănăstirea Tazlău, din vremea lui Alexandru cel Bun este pe Tazlăul Sărat, în satul Tazlăul Sărat, nume schimbat apoi în Zemeş. Interesant este faptul că hramul ambelor mănăstiri este cel al Naşterii Născătoarei de Dumnezeu, de la 8 septembrie.
     Clarificarea privind precizarea locului mănăstirii lui Alexandru cel Bun de la 1424, este făcută în trei documente din 1491 din timpul lui Ştefan cel Mare, în care se menţionează că: „împuternicim Sfânta noastră mănăstire de la Tazlău”, cu hramul Naşterea Maicii Domnului, „unde egumen este rugătorul nostru chir popa Timoftei”, primeşte danie de la domn „ca să întărim şi să împuternicim” sate cu mori, cu şteze – pive de bătut postav, scoarţe şi alte ţesături, cu gârle şi poieni şi întărire pentru braniştea din jurul mănăstirii, arătându-i hotarele.
     Amănuntul din textul documentului nr. 86 / 16.01.1491: „care este la Gura Piştoasei”, pârâul Peştioasa (aproximativ Fărcuş) afluent al râului Tazlăul Sărat, în satul Tazlău (actual Zemeş), înlătură confuzia cu Tazlăul Mare.
     Un document data la 04.10.1440 la Suceava, de către domnitorii Ilie şi Ştefan, fiii lui Alexandru cel Bun, asociaţi la tronul Moldovei, menţionează că boierul Oană Porcu „a lăsat ... un sat, anume Lucăceştii, pe Tazlăul Sărat, în dreptul Păcurii”, mănăstirii Bistriţa. Documentul menţionează, astfel, izvoare de păcură pe malul râului Tazlăul Sărat.
     Acelaşi lucru este menţionat şi în documentul din 16.12.1442, al aceloraşi voievozi, în care „acest adegvărat boier, pan Oană Porcul [...] a lăsat [...] după moartea sa [...] un sat, anume Lucăceştii, pe Tazlăul Sărat, danie sfintei noastre mănăstiri Bistriţa”. Documentul stabileşte că „hotarul să fie mai sus de Tazlău ... drept la fântâna neagră a Păcurii, drept la gura Zemeşei, la Runcul Stânelor ... Izvorul Negru, drept la Asău ... se îndreaptă la Chilia pe picior, în sus, drept la Obârşia Urmenişului ... la vârful Osoi, până la Cărpeniş, valea în gios, drept la drumul mare, merge la câmp peste pârâu.”
     Pentru noi, documentul este important prin relatarea prezenţei ţiţeiului la „fântâna neagră a Păcurii” şi „izvorul negru”, dar şi prin toponime care aparţin comunei Zemeş, ca: gura Zemeşei (pârâul Zemeş, afluent al râului Tazlăul Sărat), Runcul Stânelor şi Chilia, subliniate de noi în text.
     În stadiul actual al cercetării istorice, valea Tazlăului Sărat cu satul Lucăceşti, este cea mai veche localitate din România unde se atestă existenţa unor zăcăminte de ţiţei, valorificate prin mijlocirea unor fântâni şi reprezintă „leagănul industriei petroliere din România.”
     În cursul istoriei, satul tazlăul Sărat a făcut parte din diverse unităţi administrative. La începutul secolului al XIX-lea, apare ca sat independent în cadrul Ocolului Tazlăul Sărat. În perioada 1816 – 1830, este considerat cătun şi este înglobat în satul Solonţ. După 1830, până în 1865, satul Tazlăul Sărat este sat independent, făcând parte din Ocoalele Tazlăul de Sus sau Tazlăul Sărat.
     În 1865, Tazlăul Sărat este sat component al comunei Valea Arinilor, în 1871, este sat component al comunei Lucăceşti, ca în 1873 comuna să se numească din nou Valea Arinilor.
     Apoi, în 1876, aparţine de comuna Măgireşti. Între anii 1887 – 1895 satul Tazlăul Sărat este împărţit comunelor Măgireşti, Solonţ şi Valea Arinilor. Între 1908 – 1955, este sat component al comunei Lucăceşti.
     În 1956 se constituie comuna Tazlăul de Sus, primind în 1964 de la comuna Lucăceşti satul Modârzău şi partea nordică a satului Pietrosu. Până în 1968, comuna Tazlăul de Sus, cuprindea cinci sate: Tazlăul de Jos, Tazlăul de Sus (reşedinţa comunei), Chiliile de Jos, Chiliile de Sus şi Bolătău.
     Începând din 1968, când a avut loc ultima împărţire administrativ teritorială a României, comuna ia denumirea de Zemeş, fiind constituită din satele Zemeş şi Bolătău.

autori Prof. Valeria Dârlău, Prof. Corneliu Dârlău – Monografia Şcolii nr. 1 Zemeş (1895-1995)